Creierul îmi spune că nu ar trebui să vorbesc cu tine, dar inima e ca întotdeauna: încăpățânată, credulă și imatură. Cred că ar trebui să ascult de...
Nici nu știu de ce s-ascult. Sunt complet dezorientată. Cum am ajuns aici? Nu știu sau prea puțin îmi pot aminti. Îmi dau seama că timpul o să își lase amprenta și o să-mi dea un răspuns sigur. Iar asta îmi spune creierul: să mă calmez și să merg ca și cum ultimele 24 de ore nici nu s-au scurs, de parcă nimic nu m-ar fi atins. Dar inima îmi spune că n-ar trebui să trec așa ușor peste ultimele 24 de ore. Inima-mi spune că ceva s-a schimbat și că nimic nu va mai fi la fel de acum înainte. Cum ai putut să-mi zici că ești atras de personalitatea mea, că ești îndrăgostit de mine dar că nu-ți amintești numele meu și să-mi pui alt nume? Creierul meu îmi spune că n-ar mai trebui să-ți mai adresez niciodată vreun cuvânt întrebându-se cum poți să-mi zici că ești îndrăgostit de mine dar să nu-ți amintești cum mă numesc. Dar inima îmi spune să te iert căci știi cât țin la tine și că nu voi putea să te uit sau să-mi calc în picioare sentimentele.
E atât de greu să fac o alegere, dar mai mult ca sigur că îmi voi asculta cu adevărat inima, pentru prima oară în viața mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu